Celebrul raport Tismaneanu - partea despre minoritatea maghiara

Raportul Tismaneanu citit de Basescu in Parlamentul Romaniei

Maghiarii

Situaţia minorităţii maghiare din România la instaurarea comunismului În perioada instaurării comunismului în România, minoritatea maghiară reprezenta aproximativ 7,5% din populaţia României (în jur de 1,5 milioane de membri) , constituind o comunitate caracterizată prin tradiţii cu rădăcini adânci în istoria Transilvaniei. În perioada dintre cele două războaie mondiale, minoritatea maghiară a reuşit să păstreze o bună parte a poziţiilor sale în cadrul statului român, atât sub aspect economic, cultural şi educaţional sau asociativ, cât şi din punct de vedere al organizării politice interne, ce reflecta o firească pluralitate a unei veritabile societăţi paralele. Perspectiva prin care s-ar cuveni evaluat impactul comunismului asupra minorităţii maghiare din România poate fi surprinsă ţinând seama de unele elemente determinante, pe care le vom aborda în cele ce urmează. În ceea ce priveşte situaţia demografică, modificările de graniţă şi mişcările de populaţie din timpul celui de-al doilea război mondial au determinat mari schimbări în poziţionarea geografică şi structura socială a minorităţii maghiare din România. În perioada 1940-1944, aproximativ 100 000 de maghiari au părăsit Transilvania de Sud, din care doar 50% s-au stabilit pe teritoriul Transilvaniei de Nord . Deportarea a 125 000 de evrei de identitate maghiară de către autorităţile maghiare obediente ordinelor naziste şi numărul mare de refugiaţi din rândurile burgheziei, funcţionarilor sau ale aristocraţiei din Transilvania de Nord au şubrezit semnificativ structura socială şi poziţia etnodemografică a maghiarilor din România. Cu toate acestea, majoritatea oraşelor din Transilvania rămâne locuită în continuare de o populaţie preponderent maghiară . Principalele forme de organizare economică a minorităţii maghiare în cadrul statului român interbelic erau cooperativele economice şi de credit, asociaţiile de agricultori şi composesoratele. Centrala Federală „Alianţa” a Cooperativelor Economice şi de Credit, precum şi Centrala „Furnica” au reunit cea mai mare parte a resurselor economice ale minorităţii maghiare, dispunând de un sistem instituţional complex: uzine de fabricare şi prelucrare, depozite, lanţuri de magazine pentru valorificarea produselor proprii şi altele. În septembrie 1945, cele două federaţii întruneau 1002 cooperative . Asociaţia Agricultorilor Maghiari din Transilvania promova interesele agricultorilor şi deţinea staţiuni de maşini agricole în mediul rural. În 1945, cele 1100 de filiale ale asociaţiei aveau 80 000 de membri înregistraţi . Composesoratele au reprezentat o formă de proprietate colectivă asupra păşunilor şi a pădurilor, specifică tradiţiei istorice a secuilor. În anul 1946, circa 11% din pădurile aflate pe teritoriul României (651 000 hectare) erau în administrarea composesoratelor. În plus, în administrarea „Bunurilor Private din Ciuc”, o altă formă de proprietate comunitară, se aflau aproximativ 32 700 iugăre de pădure şi mai multe fabrici de cherestea. În toamna anului 1944, sistemul învăţământului confesional reprezenta baza educaţiei maghiare din Transilvania. Această reţea includea 1041 de unităţi de învăţământ ale celor patru confesiuni (catolice, reformate, unitariene şi evanghelice), de la nivelul şcolilor rurale până la cele gimnaziale, funcţionarea acestora fiind finanţată din fonduri bisericeşti . În perioada premergătoare instaurării comunismului în România, viaţa ştiinţifică a maghiarilor din Transilvania s-a desfăşurat în cadrul a trei instituţii de vârf cu sediul la Cluj: Societatea Muzeului Ardelean, Universitatea „Ferenc József” (Franz Iosif) şi Institutul Ştiinţific Ardelean. Activitatea de organizare a cercetărilor, promovarea şi publicarea rezultatelor ştiinţifice în cărţi şi periodice era completată de administrarea unor colecţii de mare valoare, precum şi de un lanţ de biblioteci confesionale, şcolare sau ale diferitelor fundaţii culturale, deţinătoare ale unor fonduri de excepţie atât din punctul de vedere ştiinţific, cât şi din cel al patrimoniului: Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, Biblioteca Lyceum din Cluj, Biblioteca Teleki din Târgu-Mureş. Universitatea „Ferenc József” din Cluj, cu o istorie zbuciumată în spate, a dispus şi ea de o infrastructură şi dotare materială de excepţie, inclusiv clinici universitare moderne . În ceea ce priveşte reprezentarea politică, majoritatea personalităţilor care au jucat un rol mai însemnat în viaţa politică interbelică a minorităţii maghiare, respectiv în perioada 1940-1944, s-au refugiat în Ungaria ori au fost arestate şi internate în lagăre de către autorităţile româneşti şi armata sovietică . În Transilvania de Sud, unde sfera de activitate a comunităţii maghiare era mai restrânsă, începând cu toamna anului 1944 s-a trecut la internarea intelectualităţii şi a liderilor comunitari, în urma introducerii unor măsuri de securitate a statului . În pofida pierderilor pe care minoritatea maghiară le-a suferit până în momentul preluării puterii de către comunişti, ea a rămas o comunitate naţională cu o bază economică puternică, cu tradiţii solide de autoorganizare şi cu un sistem instituţional extins care i-a permis păstrarea şi dezvoltarea identităţii lingvistice şi culturale. Supunerea acestei comunităţi s-a dovedit ulterior o veritabilă provocare pentru comunişti. Dificultăţile de care autorităţile regimului s-au lovit în această privinţă pe întreg parcursul istoriei comunismului din România au fost folosite cu abilitate pentru susţinerea unui climat de suspiciune generalizată faţă de membrii minorităţii maghiare şi, în strânsă legătură cu aceasta, pentru justificarea unor structuri de urmărire şi de intimidarea a persoanelor ce reprezentau un potenţial pericol la adresa stabilităţii regimului. Periodizarea comunismului românesc din perspectiva impactului asupra minorităţii maghiare Orientarea comunităţii maghiare spre mişcările de stânga se produce de la sfârşitul anului 1944, în esenţă ca urmare a două evoluţii concurente şi complementare. Prima este abilitatea diplomaţiei sovietice care în perioada 14 noiembrie 1944-13 martie 1945 le-a încredinţat comuniştilor din România misiunea de a reprezenta cu succes cea mai sensibilă componentă a interesului naţional de la aceea vreme, revenirea sub administraţie română a Transilvaniei de Nord. Scopul era creşterea popularităţii partidului nu numai printre români, dar şi în rândurile populaţiei maghiare din Transilvania, care considerase politica naţională a României interbelice un eşec cu grave consecinţe asupra şanselor de supravieţuire a comunităţii maghiare. De subliniat abilitatea cu care PCR a pus în mişcare, în contextul incertitudinii privind viitorul Ardealului de Nord, o serie de strategii care au urmărit marginalizarea tendinţelor naţionaliste româneşti şi discreditarea partidelor istorice care puteau fi făcute răspunzătoare pentru excesele naţionaliste. Prin aceste manevre, PCR, în strânsă colaborare cu Moscova, a reuşit să obţină adeziunea liderilor maghiari de stânga şi aducerea sub controlul PCR a Uniunii Populare Maghiare (UPM), principala organizaţie politică a minorităţii maghiare ce a luat fiinţă în octombrie 1944 prin schimbarea denumirii organizaţiei MADOSZ (organizaţia muncitorilor maghiari din perioada interbelică) în UPM, noua formaţiune păstrându-şi orientarea ideologică şi loialitatea faţă de PCR. Continuitatea dintre cele două organizaţii a fost evidentă şi în ceea ce priveşte componenţa conducerii la vârf a UPM. A doua componentă cauzală a cotiturii de stânga în viaţa politică a minorităţii maghiare era opţiunea politică a unor lideri maghiari din Transilvania care au acceptat colaborarea cu comuniştii români ca singura alternativă de normalizare a situaţiei minorităţii maghiare într-o ţară ce urma să intre în sfera de interes a Uniunii Sovietice. Prin preluarea de către UPM a tradiţiilor de stânga din perioada interbelică şi prin izolarea acelor personalităţi care au fost compromise politic sau care doreau să imprime organizaţiei un alt curs, s-a reuşit, în lipsa altei soluţii, deplasarea spre stânga a unei mase considerabile a populaţiei maghiare din Transilvania. Din perspectiva minorităţii maghiare, periodizarea regimului comunist din România este dictată de principalele momente de cotitură în politica PCR (PMR) faţă de problema naţională: reconsiderarea priorităţilor după semnarea, la 10 februarie 1947, a tratatului de pace de la Paris, revoluţia maghiară din 1956, moartea lui Gheorghiu-Dej, sfârşitul perioadei de concesii în politica lui Ceauşescu faţă de minorităţi şi începutul, din 1972, a naţionalismului comunist. Perioada de tranziţie 1945–1948. Deşi în viaţa internă a minorităţii maghiare comunismul se instaurează, deja din toamna anului 1944, prima perioadă în România debutează cu preluarea, la 6 martie 1945, a puterii de către guvernul lui Petru Groza şi se termină odată cu apariţia, la 22 mai 1947, în cotidianul de limba maghiară Igazság de la Cluj, a articolului Calea maghiarimii din România semnat de Vasile Luca, membru în Biroul Politic al PCR, responsabil cu „problema maghiară”. Caracteristica principală a acestei prime perioade este o politică populistă şi duplicitară ce avea drept scop dobândirea pârghiilor de putere cu susţinerea populaţiei maghiare. Politica faţă de minorităţi este profund marcată de pregătirile pentru Conferinţa de Pace de la Paris. După experienţa eşecului perioadei interbelice, când politica statului român faţă de minorităţi nu a putut stăvili revizionismul maghiar , forţele de stânga au încercat, cum am văzut mai sus, oferirea unei alternative viabile prin integrarea comunităţii maghiare cu ajutorul unei organizaţii politice puternice ce îşi aroga dreptul de a fi unicul reprezentant al întregii minorităţi maghiare (UPM). Strânsele legături ale UPM cu PCR au permis elaborarea unui document programatic privind principiile care să stea la baza colaborării între UPM şi Uniunea Partidelor Democratice de Stânga, document ce a fost prezentat în şedinţa Consiliului de Miniştri organizată la Cluj, la 13 martie 1945. Printre principiile incluse în document reţinem asigurarea reprezentării în guvern, încredinţarea guvernării zonelor în care populaţia maghiară depăşeşte 50% reprezentanţilor acestei etnii, recunoaşterea limbii maghiare ca limbă oficială în Ardeal, învăţământ public în limba maghiară de la nivelul primar la cel universitar, egalitatea în drepturi a Bisericilor maghiare cu Biserica Ortodoxă Română, păstrarea instituţiilor culturale maghiare şi subvenţionarea lor de către stat, libertatea de a utiliza fără restricţii însemnele naţionale . Pe de altă parte, UPM, ca reprezentant al populaţiei maghiare din Transilvania, a fost constrânsă să-şi facă publică poziţia în privinţa integrităţii teritoriale a României: conferinţa reprezentaţilor UPM organizată în noiembrie 1945, la Târgu-Mureş, a adoptat o declaraţie ce preciza că rezolvarea problemei naţionale din Transilvania nu include şi chestiunea graniţelor, ci ţine de întărirea democraţiei, de realizarea egalităţii în drepturi a naţionalităţilor. Deşi această declaraţie a anulat în cea mai mare parte principiile amintite anterior, baza colaborării dintre forţele de stânga româneşti şi cele care şi-au asumat rolul de reprezentare a minorităţii maghiare a rămas în esenţă identică: UPM sprijină instaurarea democraţiei populare, iar PCR acceptă ca minoritatea maghiară să fie integrată în statul român nu ca indivizi, ci ca o comunitate reprezentată de UPM. Implicarea armatei sovietice în problema Transilvaniei de Nord a impus o soluţie şi în controversata problemă a Universităţii de la Cluj, determinând promulgarea, la 29 mai 1945, a două Decrete Regale care consfinţeau funcţionarea a două universităţi distincte, una de limba română, cealaltă de limba maghiară . Ulterior, acestea vor deveni cunoscute sub denumirile de Universitatea Babeş şi Universitatea Bolyai. Cum continuitatea juridică între Universitatea Bolyai şi Universitatea Maghiară din Cluj (rebotezată astfel în septembrie 1944) nu a fost recunoscută, infrastructura acesteia din urmă a fost preluată în cea mai mare parte de Universitatea Babeş. După semnarea tratatului de pace, semnele schimbării de priorităţi nu au întârziat să apară. La doar trei luni după tratat, articolul amintit al lui Vasile Luca a chemat la epurări în rândurile conducerii UPM, marcând începutul unei etape în care personalităţile de vârf ale UPM-ului, artizanii politicii de colaborare cu forţele de stânga, au ajuns în atenţia organelor de anchetă sub acuzaţia de „manifestări şovine” sau „uneltiri împotriva intereselor românilor şi în interesul revizionismului unguresc”, fiind arestate în mai multe valuri în perioada 1949-1958 . Printr-o decizie a MAI emisă la 15 mai 1947 a început campania de românizare a marilor oraşe din Transilvania , iar în vara aceluiaşi an s-a trecut la desfiinţarea instituţiilor comunitare care au asigurat o autonomie economică relativă faţă de statul român. Începând cu anii 1947-1948, circulaţia spre Ungaria a devenit aproape imposibilă, între cele două ţări „vecine şi prietene” instalându-se o veritabilă cortină de fier. Perioada integrării de tip stalinist 1948-1956. Perioada începe cu Rezoluţia din 12 decembrie 1948 a PMR privind problema naţională şi se încheie cu Revoluţia Maghiară din 1956. Din perspectiva impactului asupra minorităţii maghiare, acest interval se caracterizează prin abandonarea politicii promovate de guvernele lui Groza, favorabile minorităţii maghiare, şi mutarea accentului de la chestiunea naţională la problema „luptei de clasă”. Devenind un document programatic pentru următorii ani, Rezoluţia PMR a pus bazele noii politici privind chestiunea maghiară. Documentul a denunţat „vina colectivă” a minorităţilor şi a precizat că problema naţionalităţilor conlocuitoare trebuie să fie subordonată în toate cazurile sarcinilor prioritare ale proletariatului . Modelul stalinist al politicii faţă de naţionalităţi a fost preluat treptat prin înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare (RAM) în 1952 şi desfiinţarea UPM în 1953. Odată cu dispariţia UPM ca o „curea de transmisie”, integrarea minorităţii maghiare urmează să fie concepută nu pe baze comunitare, ci pe criterii de clasă. Această perioadă marchează totodată, în urma valurilor de naţionalizare, şubrezirea în continuare a comunităţii maghiare, atât din punct de vedere economic, şi nu mai puţin social şi cultural, bunurile comunitare trecându-se treptat în patrimoniul statului. Pe baza unei dispoziţii din 1948, privind persoanele juridice fără scop lucrativ, Comisia de control şi supraveghere de pe lângă Ministerul Justiţiei a trecut la dizolvarea asociaţiilor culturale şi economice ale minoritarilor, averile acestora fiind preluate de stat. La baza campaniei lansate împotriva sectorului asociativ a stat acuzaţia că acesta adăposteşte „mişcarea maghiară de rezistenţă”. Lupta împotriva „duşmanilor de clasă”, purtată cu intransigenţă fără a se ţine cont de apartenenţa naţională, a avut consecinţe grave şi asupra situaţiei intelectualităţii maghiare. Perioada instaurării controlului total asupra societăţii 1957-1965. Această etapă a comunismului din România debutează cu represaliile de după 1956 şi se termină cu moartea lui Gheorghiu-Dej, la 19 martie 1965. Diferitele forme de manifestare a simpatiei cu ideile Revoluţiei Maghiare au declanşat un val de represalii fără precedent. Conducerea PMR a interpretat aceste manifestări nu ca forme de protest anticomunist sau antisovietic, cum ar fi fost firesc, ci ca „manifestări naţionaliste şi duşmănoase” la adresa statului român. În viziunea partidului, valul de simpatie faţă de revoluţia maghiară fusese generat de politica necorespunzătoare faţă de naţionalităţi. Faptul că protestatarii au fost în mod preponderent tineri a condus la concluzia că existenţa unor instituţii de învăţământ cu predare în limbile minorităţilor a fost o gravă eroare, acestea devenind „focare ale naţionalismului maghiar” şi ale „separatismului”. Aceleaşi evenimente au oferit un bun prilej pentru activizarea serviciilor de urmărire ale Securităţii. Extinderea reţelelor de informatori a vizat în mod special două categorii sociale: clerul şi corpul didactic, reprezentanţii acestora fiind suspectaţi că agită tineretul împotriva convieţuirii cu poporul român. Perioada relaxării şi a aparentei liberalizări 1966-1971. După moartea lui Gheorghiu-Dej şi alegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de prim-secretar al CC al PCR urmează o perioadă caracterizată printr-o politică de relaxare generală, care a adus o relativă liberalizare inclusiv a politicii partidului faţă de minorităţi. Cu toată aparenţa de liberalizare, politica PCR faţă de minoritatea maghiară rămâne profund duplicitară. În cuvântarea sa ţinută la Congresul al IX-lea al PCR, organizat în perioada 19-24 iulie 1965, Ceauşescu pomeneşte de „problema naţională” ca o chestiune „rezolvată în mod definitiv”. În pofida acestei declaraţii, perioada se caracterizează printr-o serie de măsuri contradictorii: noua Constituţie adoptată în august 1965 reintroduce termenul de „naţionalitate conlocuitoare” şi se reînfiinţează o comisie a Secretariatului CC, mandatată cu gestionarea problemelor minorităţilor naţionale, ce fusese desfiinţată în 1959; în 1967 se desfiinţează Regiunea Autonomă Maghiară, şi se trece la o reorganizare administrativ-teritorială ce nu ţine cont de opţiunile minorităţii maghiare; în iunie 1968 Ceauşescu refuză să accepte nevoia adoptării unui nou „statut” al minorităţii maghiare, precum şi unele concesii în privinţa învăţământului în limba maghiară, dar la şedinţa din octombrie a CC al PCR pledează pentru extinderea drepturilor lingvistice ale minorităţilor în educaţie şi în mai multe domenii ale vieţii culturale; în cadrul aceleiaşi întruniri se decide înfiinţarea Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară din România; în 1970 sunt înfiinţate unele organe mass-media de mare impact asupra vieţii culturale a minorităţii maghiare, precum Editura Kriterion, redacţia maghiară a TVR, săptămânalul cultural A Hét. În paralel cu aceste evoluţii, se declanşează o abilă politică de românizare a zonelor locuite în mod preponderent de maghiari, prin continuarea procesului de industrializare început cu un deceniu în urmă, care capătă forme concrete în noul context creat de directiva trasată de cel de al X-lea Congres al PCR (6-12 august 1969), privind crearea „unei societăţi multilateral dezvoltate”, omogenă în esenţă, şi superioară societăţii capitaliste din toate punctele de vedere. Perioada naţionalismul comunist 1972-1989. După apariţia în 1971 a „Tezelor din iulie”, inspirate din impresiile vizitei lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, urmează o perioadă de restalinizare radicală şi un cult al personalităţii fără precedent, ceea ce a avut consecinţe dramatice şi asupra minorităţii maghiare. Programul naţionalismului comunist promovat cu intransigenţă de Ceauşescu a urmărit fără disimulare crearea unui stat omogen din punct de vedere etnic, printr-o politică de asimilare forţată, pe de o parte, şi printr-un acord tacit, pe de altă parte, privind înlesnirea emigrării în Ungaria, în cazurile de „reunificare a familiei”. Desfiinţarea treptată a ce a mai rămas din reţeaua de învăţământ cu predare în limba maghiară, blocarea sau limitarea accesului maghiarilor la anumite profesii, omogenizarea etnică a oraşelor cu specific maghiar din Transilvania, planul de sistematizare a localităţilor au fost elemente importante ale acestui program. În partid, armată şi Securitate procentul minoritarilor maghiari s-a redus drastic, limitându-se la câteva cadre de încredere ale lui Ceauşescu. În paralel cu aceste demersuri, s-a urmărit curăţirea spaţiului public de tot ce ţinea de minorităţi. Începând cu 1985, noţiunea de „naţionalitate conlocuitoare” a dispărut treptat din discursul public, locul acesteia fiind preluat de termenul „muncitori români de origine maghiară”. Până şi denumirea Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară a fost schimbată în Consiliul Oamenilor Muncii Români de Naţionalitate Maghiară. În 1984 au fost oprite emisiunile în limbile minorităţilor ale redacţiilor teritoriale TVR, din colecţiile muzeelor au fost retrase materialele referitoare la istoria naţionalităţilor, iar începând cu 1988 denumirile localităţilor nu puteau să apară decât în limba română în presa şi toate publicaţiile minorităţilor naţionale. Pe fondul deteriorării situaţiei economice şi a scăderii nivelului de trai, propaganda antimaghiară a devenit din ce în ce mai agresivă. La accelerarea acestui proces membrii comunităţii maghiare au reacţionat cu organizarea unor mişcări de disidenţă şi emigrarea în masă, în forme clandestine sau legale, în Ungaria sau în Occident. Sunt cunoscute cazuri în care represaliile Securităţii i-au împins pe unii membri ai comunităţii la sinucidere. Evaluarea impactului pe care regimul politic al comunismului l-a avut asupra minorităţii maghiare Analiza de impact care urmează va avea trei nivele: evaluarea impactului pe care relaţiile interstatale asupra situaţiei minorităţii maghiare, evaluarea rolului jucat de principalele structuri organizatorice şi, în fine, evaluarea impactului politicilor sectoriale ale partidului-stat în influenţarea situaţiei populaţiei maghiare din România. Impactul relaţiilor interstatale: rolul Uniunii Sovietice şi al evoluţiei relaţiilor dintre RPR/RSR şi RPU/RSU. După cel de al doilea război mondial, dinamica relaţiilor interstatale dintre Ungaria şi România a fost marcată de procesul de satelizare dictat de URSS, pe de o parte, şi de profunda suspiciune faţă de declaraţiile guvernului maghiar, pe de altă parte. După semnarea Tratatului de Pace de la Paris, chiar dacă de partea română a persistat o suspiciune aproape continuă faţă de presupusele tendinţe revizioniste ale guvernului maghiar, Ungaria nu a avut nici puterea, nici voinţa, nici ocazia să pună vreodată în discuţie apartenenţa Transilvaniei . La 24 ianuarie 1948 a fost semnat, în cadrul sistemului de alianţe impus de Moscova, Tratatul de Prietenie şi Asistenţă Mutuală dintre cele două ţări. Deşi Ungaria şi România au devenit ţări aliate, pe parcursul deceniilor patru şi cinci lipsa profundă de încredere a persistat. Pe fondul apropierii dintre cele două partide, survenită după revoluţia maghiară din 1956, conducerea Partidului Muncitoresc Ungar (PMU) a simţit nevoia să declare oficial că Ungaria nu are pretenţii teritoriale faţă de România . Până la sfârşitul anilor 1960, natura legăturilor dintre cele două partide a rămas în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, care nu a permis escaladarea diferendului româno-maghiar. După experienţa neconcludentă a întâlnirilor bilaterale din 1958 şi 1959, Ungaria a încercat să utilizeze canalul sovietic pentru a influenţa deciziile româneşti în problema minorităţilor. Asistând neputincioasă la schimbarea de atitudine a PMR faţă de problema maghiară, evidenţiată mai ales prin unificarea Universităţilor Babeş şi Bolyai, conducerea PMU a cerut, cu ocazia contactelor la nivel înalt cu PCUS, medierea sovietică în problema minorităţii maghiare din România . Deşi cele două ţări erau membre în acelaşi bloc al ţărilor socialiste, între cele două conduceri de partid au avut loc puţine întâlniri bilaterale (1966, 1972, 1977, 1988). În cadrul acestor întâlniri, problema minorităţii maghiare a fost abordată de regulă cu multă discreţie de partea maghiară; cu toate acestea, atmosfera întâlnirilor a fost de multe ori tensionată. Problemele aduse în discuţie de partea maghiară s-au referit la lărgirea legăturilor bilaterale, uşurarea trecerii de frontieră, dezvoltarea schimburilor turistice, economice şi cele culturale. Partea română trata cu suspiciune schimburile de cărţi şi alte produse culturale, suspectându-le de „tendinţe revizioniste”. Începând din 1985, legăturile bilaterale au fost serios afectate de agravarea politicii PCR faţă de minoritatea maghiară. Măsurile restrictive şi valul de emigranţi din România au determinat conducerea PMU să introducă problema din nou pe agenda discuţiilor bilaterale. După ce, cu ocazia întâlnirii la nivel înalt din 1988, Ceauşescu a respins toate cererile, guvernul maghiar a fost nevoit să protesteze pe căi diplomatice faţă de încălcarea Acordului de la Helsinki. În pofida acestor eforturi, în ansamblu se poate concluziona ca relaţiile între cele două state vecine au avut un impact mai degrabă negativ asupra evoluţiei situaţiei populaţiei maghiare din România. Impactul principalelor structuri instituţionale. În perioada comunistă integrarea politică a maghiarilor în structura statului român s-a realizat prin diferite instituţii şi organizaţii. Într-o primă fază, în perioada 1945-1948, acest rol a fost asumat de UPM, care avea două obiective majore: integrarea comunităţii maghiare şi reprezentarea intereselor specifice ale acesteia pe scena politică din România. În cadrul sistemului politic românesc, UPM s-a autodefinit ca organizaţie de masă şi s-a supus, după cum am văzut, politicii PCR. Deşi această aliniere politică nu a fost opţiunea maselor maghiare, acestea au sperat că prin UPM comunitatea maghiară va reuşi să-şi continue tradiţiile de autodeterminarea internă. Asumarea explicită a acestui obiectiv a constituit principala forţă de atracţie a UPM, care în scurt timp a devenit organizaţia cu cea mai mare bază de masă, în mai 1945 numărând deja 387753 membri. Până la urmă însă, UPM nu a avut succes în misiunea asumată, de promovare a intereselor: raporturile de forţă i-au permis să promoveze doar acele interese maghiare, care erau în concordanţă cu politica PCR . În perioada 1948-1950, când sprijinul populaţiei maghiare pentru consolidarea puterii nu mai era necesar, UPM s-a transformat treptat dintr-un partid apărător al intereselor într-o simplă „curea de transmisie” a instrucţiunilor PMR. În anul 1953 UPM s-a „autodizolvat” la ordinele PMR . Prezenţa maghiarilor în structurile PCR a avut o tradiţie solidă încă din perioada interbelică, procentajul acestora ajungând în 1933 la aproximativ 25%. În iulie 1945, din totalul membrilor de partid 19,2% erau maghiari . Deşi pe parcursul perioadei 1946-1947 acest procentaj a scăzut la 14-15%, comunitatea maghiară a rămas suprareprezentată atât în privinţa numărului total al membrilor de partid, cât şi în nomenclatura regională şi municipală din centrele ardelene cu o populaţie maghiară semnificativă. O primă reechilibrare s-a produs în urma epurărilor din perioada 1948-1952, schimbările cele mai profunde urmând să aibă loc în anii 1957-1958 . Cauzele prezenţei maghiarilor într-un procentaj atât de ridicat în structurile PCR sunt multiple: pot fi amintite în acest sens abuzurile administraţiei române din toamna anului 1944 în Transilvania de Nord; acţiunile gărzilor maniste; promisiunile doctrinei marxist-leniniste în chestiunea naţională; procentajul ridicat al maghiarilor în rândul populaţiei urbane şi muncitoreşti. În legătură cu această suprareprezentare a minorităţii maghiare, alături de cea evreiască, în structurile de partid, s-a vehiculat mult afirmaţia că cei care au adus comunismul în România au fost în principal evreii şi maghiarii. O analiză mai atentă a realităţilor din acea vreme dovedeşte însă că această afirmaţie nu se verifică din punct de vedere empiric. Membri ai comunităţii maghiare şi evreieşti au fost, într-adevăr, pentru motivele precizate sumar în cele de mai înainte, aliaţi importanţi ai comuniştilor români. Ei nu pot fi consideraţi însă elementele principale ale instaurării comunismului cel puţin din două motive: nu au deţinut efectiv vreo pârghie de putere în partidul comunist şi au fost priviţi tot timpul, în special maghiarii, cu suspiciune de liderii de partid români . Urmărind aparent o nouă abordare a problemei naţionale, conducerea PCR a creat în 1968 o nouă organizaţie de integrare şi de mobilizare a naţionalităţilor conlocuitoare, Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (respectiv Germană). Din comitetul central al Consiliului făceau parte toţi intelectualii maghiari (şi germani) reprezentativi din România. Înfiinţarea acestor consilii a creat aparenţa că partidul va lua în considerare punctele de vedere ale minorităţilor. După o perioadă relativ scurtă s-a dovedit însă că rolul Consiliului este doar consultativ, neavând dreptul nici măcar la convocarea plenarei. În perioada 1969-1980 activitatea Consiliului nu a avut nici un impact asupra politicii PCR faţă de minoritatea maghiară, iar în anii 1980 rolul său s-a redus la propagarea politicii partidului în toate domeniile vieţii sociale, culturale şi economice . Evoluţia compoziţiei etnice a personalului din cadrul principalului organ de represiune al perioadei comuniste, Direcţia Generală a Securităţii Poporului/Statului, reflectă şi ea la început o politică de integrare a minorităţilor. Cadrele maghiare au fost recrutate din aparatul de partid, în primul rând din Secţia Organizatorică şi din Secţia Cadre. Deşi pe plan naţional elementul maghiar nu a fost niciodată suprareprezentat (în 1950, din totalul personalului angajat doar 247 ofiţeri, adică 6,2% erau maghiari; numărul lor înregistrează o creşterea uşoară până la 7,7% în 1956 şi o scăderea progresivă după 1958 ), la începutul anilor 1950 proporţia maghiarilor şi a evreilor vorbitori de limba maghiară în Securitate a fost semnificativă. Potrivit unei statistici secrete a MAI, în 1958, aproximativ 70% din ofiţerii activi încadraţi în Direcţia Regiunii Autonome Maghiare erau de etnie maghiară . La începutul anilor 1960, cea mai mare parte a ofiţerilor şi subofiţerilor de origine maghiară au fost trecuţi în rezervă sau îndepărtaţi. Se poate constata în concluzie că încercările de integrare politică a comunităţii maghiare în structurile statului român dominat de ideologia comunistă au eşuat. Impactul politicilor sectoriale ale statului/partidului comunist Deşi consecinţele nefaste ale comunismului i-au lovit în mod egal pe toţi cetăţenii României, fără deosebire de naţionalitate, există unele domenii în care impactul politicilor întreprinse de autorităţile comuniste i-au afectat în mod deosebit pe membrii minorităţii maghiare, punând în pericol bazele existenţei comunitare, menţinerea tradiţiilor, a identităţii lingvistice şi culturale ale acesteia. Aceste domenii privesc: baza economică a existenţei comunitare, învăţământul în limba maghiară, viaţa culturală, cultele minoritare, structura socială a comunităţii şi organizarea administrativ-teritorială a regiunilor locuite în mod preponderent de maghiari. Impactul comunismului asupra situaţiei economice a minorităţii maghiare. În perioada instalării şi consolidării comunismului în România situaţia economică a minorităţii maghiare a fost afectată de legea CASBI (Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice), de reforma agrară din 1945, de procesul de naţionalizare din 1948 şi de trecerea cooperativelor sub administraţia de stat. Deşi aceste măsuri nu vizau în mod direct minorităţile, prin formularea criteriilor şi a regulilor de aplicare şi prin punerea în practică a acestora, membrii comunităţilor minoritare au avut pierderi economice cu consecinţe mai grave decât cele care s-au răsfrânt asupra populaţiei majoritare. Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 prevedea atât blocarea averilor statelor inamice, cât şi a bunurilor cetăţenilor acestora aflate pe teritoriul României . În termenul de „inamici prezumaţi” intrau cetăţenii români care înainte sau după data semnării convenţiei s-au refugiat în Germania şi Ungaria. Identificarea „inamicilor prezumaţi” cădea în sarcina organelor locale ale CASBI, care interpretau această categorie după bunul lor plac. În practică, marea majoritate a persoanelor identificate erau fie maghiari, fie germani, bunurile acestora (case, pământuri, întreprinderi etc) intrând sub jurisdicţia CASBI . O situaţie a bunurilor inamice rurale arată că cele mai multe erau în judeţele cu populaţie minoritară numeroasă: Timiş-Torontal, Trei Scaune, Mureş . Situaţii asemănătoare s-au înregistrat şi la reforma agrară. Cei vizaţi de expropriere erau „moşierii” cu pământ de peste 50 de hectare, dar legea a definit categorii adiţionale de expropriaţi, cum ar fi „absenteiştii”, „colaboraţioniştii” sau „refugiaţii”. Definirea acestor categorii a fost imprecisă, iar în practică ele au fost aplicate numai în cazul cetăţenilor români de naţionalitate maghiară sau germană, pe baza unor simple declaraţii . În multe localităţi cu populaţie mixtă, comisiile locale de împroprietărire, formate din membri români, au expropriat bunurile locuitorilor maghiari folosindu-se de aceste prevederi ale regulamentului de aplicare a reformei agrare . În Comitetul Central de Reformă Agrară numai în mai 1946 a fost numit un reprezentant maghiar, cu drept de participare doar la acele şedinţe care vizau şi minoritatea maghiară, însă votul acestuia avea numai o valoare consultativă . Nu avem date suficiente despre exproprierile şi împroprietăririle făcute în dauna şi în avantajul minorităţii maghiare. Într-o situaţie din 1946 a Ministerului Agriculturii se arată că în judeţul Cluj, din totalul suprafeţei de pământ expropriat, 87% se afla în proprietate etnicilor maghiari, în timp ce dintre împroprietăriţi numai 35% erau maghiari. O situaţie similară s-a înregistrat şi în judeţul Mureş (72%, respectiv 36%) . Asaltul statutului împotriva cooperativelor aflate în proprietatea comunităţii maghiare a început în toamna anului 1944, prin trecerea bunurilor unor cooperative sub regim CASBI, pentru faptul că statul maghiar le-a acordat sprijin financiar. Consecinţe grave a avut şi hotărârea adoptată la congresul cooperativelor din 1945, ţinut la Bucureşti, care a interzis cooperativele organizate pe principii etnice. În aceste condiţii, în iulie 1947, cooperativele maghiare s-au unit cu centrul naţional al cooperativelor, INCOOP . Trecerea finală a cooperativelor sub administraţia de stat a avut loc la 19-21 martie 1950, în cadrul unui congres organizat la Bucureşti, prin înfiinţarea CENTROCOOP-ului care a preluat toate cooperativele din ţară. În ceea ce priveşte composesoratele, conducerea UPM a preluat treptat controlul acestora, nutrind speranţe că, fiind o formă de proprietate colectivă, nu vor intra sub incidenţa legii de naţionalizare. În cursul anului 1948 fondul silvic al composesoratelor a fost preluat de stat, iar acestea au fost desfinţate. Impactul comunismului asupra învăţământului minoritar maghiar. Asemenea impactului pe care comunismul l-a avut asupra situaţiei economice a minorităţii maghiare, şi în privinţa învăţământului minoritar se pot distinge două categorii de consecinţe. Se poate vorbi, pe de o parte, de măsuri ce, deşi au afectat întreaga populaţie, aveau repercusiuni mai grave asupra minorităţii maghiare, şi au existat demersuri, pe de altă parte, care au vizat în mod direct învăţământul în limba maghiară, urmărind restrângerea sau chiar lichidarea treptată a acestuia. Astfel, în timp ce măsurile reformei învăţământului din 1948 au afectat toate confesiunile din România, consecinţele acesteia pentru populaţia maghiară a însemnat desfiinţarea unei întregi reţele educaţionale bazată pe unităţile şcolare confesionale: în urma aplicării reformei au fost naţionalizate 468 unităţi şcolare catolice, 531 reformate, 34 unitariene, 8 evanghelice, averile acestora fiind trecute în patrimoniul de stat . Începând din a doua jumătate a anilor 1950, se poate vorbi de un proces sistematic de restrângere a sferei de activităţi a învăţământului în limba maghiară. În iulie 1956, pe baza unei decizii a CC al PMR, s-a trecut la comasarea şcolilor române şi maghiare şi la înfiinţarea unor secţii cu predare în limba română în cadrul unităţilor şcolare maghiare de nivel elementar, liceal şi universitar . Această măsură atrăgea după sine reorganizarea administraţiei şcolii, numirea unui director de naţionalitate română, iar după o perioadă de tranziţie caracterizată printr-un bilingvism provizoriu, se renunţa treptat la folosirea limbii maghiare în redactarea documentelor şi la şedinţele consiliilor profesorale. Drept consecinţă a acestor măsuri, numărul elevilor în învăţământul preuniversitar de limbă maghiară se reduce constant, mai ales după 1965 . O altă problemă a învăţământului din această perioadă era inexistenţa învăţământului profesional în limba minorităţilor, prevederi referitoare la organizarea acestuia fiind omise în toate legile privind organizarea învăţământului tehnic (1955, 1966, 1968). Deşi la începutul anilor 1970 se înfiinţează câteva clase profesionale, acestea urmează să fie desfiinţate sau transformate în clase cu predare în limba română doar câţiva ani mai târziu. Aceleaşi tendinţe se pot observa şi la nivelul învăţământului universitar. Din 1955 nu se mai fac şcolarizări la secţia maghiară a Institutului Agronomic din Cluj, iar în 1959 se suspendă predarea tuturor disciplinelor în limba maghiară. În 1962 se înfiinţează secţia română în cadrul Institutului Medico-Farmaceutic de la Târgu-Mureş, iar în 1976 se organizează secţia română şi la Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István” din aceeaşi localitate. Începând cu anul universitar 1985-1986, la Conservatorul „Gh. Dima” şi la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj se sistează predarea disciplinelor în limba maghiară, secţiile maghiare din cadrul acestor instituţii fiind desfiinţate. Un capitol special al procesului de încorsetare a învăţământului universitar de limba maghiară, cu puternice reverberaţii până azi în memoria colectivă a minorităţii maghiare, îl constituie desfiinţarea Universităţii Bolyai, prin unificare cu Universitatea Babeş, în cadrul unei adunări solemne a cadrelor didactice de la cele două universităţi, organizată la 26 iunie 1959. Proiectul unificării s-a încadrat în strategia de asimilare a unităţilor de învăţământ de limba maghiară în instituţii româneşti, motivată de nevoia de a corecta „concesiile” făcute minorităţii maghiare, care au permis „manifestările nesănătoase” de solidarizare cu revoluţia ungară. Decizia de unificare, luată în Biroul Politic al CC al PMR din 20-23 aprilie 1959 , a fost pregătită de o amplă campanie, Nicolae Ceauşescu fiind delegat să coordeneze acţiunile. Printr-o intensă activitate de propagandă desfăşurată în primăvara anului 1959 s-a vehiculat din ce în ce mai intens ideea că existenţa a două Universităţi separate este inutilă şi chiar anacronică din moment ce problema naţională „este rezolvată” în România. La numeroasele întruniri organizate pe această temă, intervenţiile au accentuat avantajele unificării. Puţinele voci care s-au împotrivit acestui curent au fost aduse la tăcere, iar profesorul Szabédi László şi prorectorul Csendes Zoltán şi-au pus capăt zilelor din cauza presiunii la care au fost expuşi. Decretul 278 din 13 mai 1973 deschide o nouă etapă în politica partidului faţă de educaţia minoritară. Legea a impus un număr minim de elevi – 25 pentru învăţământul general şi 36 pentru cel liceal – necesar pentru înfiinţarea unei clase cu limbă de predare maghiară. Potrivit unor statistici ale Ministerului Educaţiei, în urma acestui decret a crescut considerabil numărul elevilor maghiari nevoiţi să înveţe în şcoli în limba română . Anii 1980 reprezintă perioada de maximă restricţionare a învăţământului preuniversitar şi universitar în limba maghiară. Se desfiinţează ultimele licee cu limba de predare maghiară la Cluj şi Bucureşti, şi se lichidează ce a mai rămas din învăţământul profesional tehnic în limba maghiară. Se generalizează sistemul de repartizare pe baza căruia la terminarea studiilor universitare marea majoritatea a absolvenţilor de naţionalitate maghiară nu primesc locuri de muncă în judeţele din Transilvania. În anul 1988 de exemplu, din 951 de absolvenţi de naţionalitate maghiară 689 au fost repartizaţi în judeţe din afara Arcului Carpatic . Funcţionarea învăţământului universitar – şi, implicit, a celui preuniversitar – în limba maghiară devine periclitată totodată de diminuarea personalului didactic universitar. În anii 1980 nu s-au mai organizat concursuri pentru ocuparea posturilor rămase vacante în urma pensionării profesorilor şi nici examene de avansare în ierarhia academică. Impactul comunismului asupra vieţii culturale a minorităţii maghiare. Pe parcursul celor 45 de ani de comunism, în evoluţia culturii minorităţii maghiare din România se pot distinge următoarele cinci perioade: 1945-1949, desfiinţarea sistemului instituţional cultural maghiar moştenit din perioada interbelică, în paralel cu impunerea unor noi structuri; 1950-1957: consolidarea noilor structuri culturale impuse; 1958-1965: rigidizarea politicii culturale; 1966-1972: perioada concesiilor tactice; 1973-1989: anihilarea treptată a sistemului instituţional cultural maghiar, cu metode din ce în ce mai directe în anii 1980. Din această succesiune de etape se disting, în completare la cele menţionate la periodizare, următoarele măsuri întreprinse de autorităţile regimului comunist. În 1952, odată cu înfiinţarea RAM, se încearcă concentrarea vieţii culturale maghiare în regiunea nou-creată, prin mutarea a mai multor instituţii culturale din Cluj la Târgu-Mureş, considerând că în acest fel controlul ideologic al culturii maghiare se poate realiza mai eficient. Începând cu 1972 sunt promulgate succesiv mai multe hotărâri, legi şi decrete care vor juca un rol important în pregătirea terenului pentru accelerarea asimilării culturale a minorităţii maghiare. Astfel, pe baza Legii 63/1974 (Legea Patrimoniului Cultural) sunt trecute în patrimoniul statului colecţiile private, bisericeşti, şcolare şi ale instituţiilor culturale, iar Decretul 206/1974 al Consiliului de Stat aduce sub jurisdicţia Fondului Arhivelor Statului arhivele şi bibliotecile tuturor instituţiilor religioase. Pe baza acestor decrete, arhivele şi bibliotecile ecleziastice maghiare – atât cele ale protopopiatelor, cât şi cele rurale – au fost transferate din locaţiile lor originale în instituţii ale statului, unele suferind deteriorări serioase din cauza depozitării precare şi a administrării necorespunzătoare . În 1975, Comitetul pentru Presă şi Tipărituri a dispus reducerea drastică atât a dimensiunii, cât şi a tirajului tuturor produselor mass-media, crescând în acelaşi timp preţul acestora. Deşi există în continuare reviste culturale precum A Hét, Korunk, reviste pentru copii ca Jóbarát, A Haza Sólymai sau ştiinţifice precum Matematikai Lapok, începând cu anii 1980 acestea fie au devenit simple traduceri ale ediţiilor în limba română, fie s-au redus la rangul de instrument de propagandă al PCR . Procesul de omogenizare culturală culminează în anii 1980 printr-o serie de măsuri care limitează drastic libertatea de exprimare a ideilor şi a identităţii minorităţii maghiare. La Editura Kriterion sunt puse la index toate cărţile care aveau vreo legătură cu păstrarea identităţii maghiare. Prin dispoziţii interne se interzice editarea seriilor etnografice, de istoria artei, lingvistice şi de istoria literaturii. Măsuri asemănătoare sunt intreprinse şi în cadrul Editurii Dacia . În ianuarie 1984 se desfiinţează şi emisiunea în limba maghiară de la TVR, printr-un simplu ordin telefonic se închid studiourile teritoriale de la Târgu-Mureş şi Cluj-Napoca, iar Radio Bucureşti reduce programul în limba maghiară la 60, apoi la 30 de minute pe săptămână. Situaţia devine alarmantă şi la nivelul instituţiilor artistice, programul acestora devenind strict reglementat de organele de partid. Se pun la index majoritatea scriitorilor maghiari din România, dar şi scriitorii contemporani din Ungaria . Politica regimului comunist faţă de cultele minoritare. Relaţiile dintre regimul comunist şi cultele de limba maghiară au fost extrem de tensionate pe întreg parcursul celor 45 de ani de comunism în România. Până la sfârşitul anilor 1950, autorităţile comuniste au tratat în mod diferenţiat cultele protestante şi cel romano-catolic. În cazul Bisericii Romano-Catolice, conducerea de partid a urmărit o politică de represiune deschisă. La 17 iulie 1948 a fost denunţat în mod unilateral Concordatul cu Vaticanul, ratificat în 1929, încercând astfel ruperea legăturilor de subordonare a Bisericii Catolice faţă de Sfântul Scaun. Astfel a fost afectată şi soarta Episcopiei din Alba Iulia, cu peste 700 000 de enoriaşi, în marea lor majoritate de naţionalitate maghiară . În urma adoptării Legii Cultelor (4 august 1948), au fost interzise toate formele de contact cu străinătatea, ca şi activitatea socio-culturală şi educaţională a Bisericii. Situaţia Bisericii Romano-Catolice s-a agravat după reţinerea, la 21 iunie 1949, a episcopului de Alba Iulia, Márton Áron, şi condamnarea sa, în 1951, la muncă silnică pe viaţă. Conform datelor Bisericii romano-catolice, între anii 1948-1964, peste 130 de preoţi catolici au fost arestaţi şi pedepsiţi administrativ sau condamnaţi la domiciliu forţat . Activitatea educaţională a seminarului teologic din Alba Iulia a fost practic suspendată, ordinele religioase au fost desfiinţate prin decret şi au fost confiscate mănăstirile romano-catolice, călugării fiind concentraţi cu domiciliul forţat în unele mănăstiri precum Dej şi Estelnic (judeţul Covasna). În paralel, la iniţiativa partidului, după modelul celorlalte ţări est-europene cu populaţie catolică, a fost înfiinţat un „Comitet de acţiune”, reunind peste 100 de „preoţi ai păcii” care sprijineau politica regimului comunist. Márton Áron, după eliberarea sa din închisoare în 1955, a luat măsuri imediate pentru desfiinţarea „Comitetului de acţiune” şi i-a excomunicat pe preoţii colaboraţionişti. Drept replică, a fost condamnat la domiciliu forţat în palatul episcopal din Alba Iulia din iunie 1957 până în 1967. În anii 1970-1980, Episcopia din Alba Iulia a trecut de la politica de rezistenţă pasivă la mobilizarea spirituală şi naţională a comunităţii maghiare, confruntându-se cu autorităţile comuniste, dar şi cu Arhiepiscopia din Bucureşti, care a ales calea cooperării cu regimul . Mobilizarea naţională nu a însemnat însă şi ruperea legăturilor de solidaritate cu Biserica Unită cu Roma, greu încercată şi ea, bisericile romano-catolice oferind ospitalitatea lor, la ordinul lui Márton Áron, catolicilor de limba română, slujbele fiind oficiate la nevoie în ambele limbi. În relaţia sa cu cultele protestante maghiare, regimul comunist a urmat o strategie diferită. Prin cooptarea preoţilor în UPM (iar după 1953 în PMR/PCR), această strategie a urmărit integrarea lor politică, pe de o parte, şi supravegherea activităţii lor confesionale şi culturale, pe de altă parte, prin recunoaşterea oficială a statutului lor şi prin înfiinţarea în 1948 a Institutului Teologic Protestant de grad universitar la Cluj. După desfiinţarea autonomiei bisericilor şi naţionalizarea bunurilor imobiliare şi mobiliare ale acestora, preoţii protestanţi au devenit salariaţi ai statului. Până în 1956, organele de securitate au evidenţiat în analizele lor loialitatea substanţială a cultelor protestante faţă de statul comunist . Situaţia s-a schimbat însă radical în perioada revoluţiei maghiare din 1956. Solidaritatea cu evenimentele din Ungaria a studenţilor de la teologie, precum şi a unor preoţi tineri a declanşat un val de represalii împotriva membrilor cultelor protestante maghiare. Potrivit datelor Institutului Teologic Protestant, în perioada 1957-1964, cel puţin 96 de preoţi şi studenţi de teologie au fost arestaţi şi condamnaţi pentru manifestări duşmănoase la adresa statului, cu caracter naţionalist. Bisericile protestante nu au reuşit să-şi restabilească privilegiile de care s-au bucurat în anii 1950 nici în perioada relaxării ideologice caracteristice primei etape a erei ceauşiste. Drept urmare, cultele protestante au jucat un rol decisiv în crearea unor reţele informale de rezistenţă culturală faţă de politica antiminoritară a statului comunist . Reprimarea mişcării spirituale bethaniste din anii 1960-1970 a fost urmată de acţiunile informative şi sancţiunile administrative ale anilor 1980 orientate împotriva disidenţilor, printre care s-a aflat şi preotul reformat Tőkés László, după ce a intrat în conflict cu episcopii reformaţi din Cluj şi Oradea, loiali sistemului. Impactul comunismului asupra poziţiilor ocupate de minoritatea maghiară în structura socială a României. Directivele omogenizării au fost trasate, conform celor menţionate anterior, de către Nicolae Ceauşescu în cadrul lucrărilor Congresului al IX-lea, respectiv al X-lea al PCR. Prin introducerea în discursul public a expresiei de „naţiune socialistă”, conducerea de partid a reevaluat legătura dintre minorităţi şi majoritatea românească. Noul concept al naţiunii a presupus o spiritualitate, mentalitate şi o cultură comună pentru toţi locuitorii ţării. Anumite specificităţi de caracter lingvistic au continuat să fie recunoscute în continuare, însă în cadrul unui discurs cu multe contradicţii interne. Deşi termenul de „omogenizare” a vizat întreaga societate românească, urmărind transformarea ei într-o „societate socialistă multilateral dezvoltată”, în mod implicit conceptul a înglobat şi proiectul de asimilare treptată a naţionalităţilor conlocuitoare . Un instrument eficient în procesul de omogenizare a fost modificarea treptată a componenţei etnice a principalelor oraşe din Transilvania. Declararea acestora ca „oraşe închise” încă din 1947 a permis autorităţilor comuniste să dirijeze şi să controleze în mod direct mişcările de populaţie. Rezultatele măsurilor întreprinse sunt grăitoare. Dacă pe întreaga perioadă comunistă ponderea maghiarilor în Transilvania nu s-a schimbat semnificativ (1948: 25%; 1966: 23,8%; 1992: 20,8% ) scăderea ponderii lor în totalul locuitorilor din localităţile urbane este dramatică (1948: 39,7%; 1966: 26,8%; 1992: 13%). În timp ce ritmul de creştere a numărului locuitorilor români în populaţia oraşelor din Transilvania, socotit la perioada 1948-1966, a fost de 310%, numărul lor ajungând de la 547 000 în 1948 la 1 696 000 în 1966, acelaşi ritm de creştere în cazul maghiarilor a fost de 61,4% (de la 435 000 în 1948 la 702 000 în 1966). În cazul a trei oraşe mai importante aceste dinamici au produs următoarele mutaţii. La Târgu-Mureş: 1948 – total: 47 043; români: 11 007; maghiari: 34 943; 1966-total: 80 912; români: 22 254; maghiari: 57 144; 1977 – total: 127 783; români: 44 491; maghiari: 81 234; 1992 – total: 161 216; români: 74 549; maghiari: 83 239. În Oradea: 1956 – total: 98950; români: 35581; maghiari: 58 424; 1977 – total: 170 531; români: 91 925; maghiari: 75 125. La Cluj: 1948 – total: 117 915; români: 47 321; maghiari: 67 977; 1956 – total: 154 723; români: 74 033; maghiari: 74 155; 1977 – total: 262 858; români: 173 003; maghiari: 86 215 .
Politica de asimilare a regimului comunist a avut consecinţe dramatice şi asupra situaţiei ceangăilor din Moldova, comunitate formată din aproximativ 60 000 de persoane cunoscătoare de limbă maghiară în cadrul romano-catolicilor din judeţele Neamţ şi Bacău. Primele încercări de asimilare forţată a ceangăilor datează din perioada interbelică, Biserica Catolică asumându-şi un rol important în acest proces. Facilitarea pierderii identităţii lingvistice a ceangăilor i-a permis Bisericii Catolice oprirea asimilării acestora în Biserica Ortodoxă . Ca urmare a acestor politici, ceangăii nu au beneficiat de slujbe religioase şi educaţie în limba maternă. În cadrul ofensivei împotriva cultelor, PMR s-a folosit de UPM, facilitând înfiinţarea, începând cu 1948, a unei reţele de aproape 40 şcoli cu predare în limba maghiară în regiunile locuite de ceangăi, acestea având menirea să slăbească influenţa Bisericii în cadrul comunităţii. Şcolile au fost închise treptat în perioada 1953-1958. În anii 1970-80, în contextul accelerării procesului de asimilare, ceangăii care s-au declarat maghiari au fost persecutaţi de organele de miliţie şi de Securitate. Impactul reorganizărilor administrativ teritoriale asupra situaţiei minorităţii maghiare. Un alt instrument prin care regimul comunist a exercitat un control asupra minorităţii maghiare a fost oferit de reformele administrative. Împărţirea administrativă a teritoriilor locuite şi de maghiari, mai ales în Secuime, a influenţat posibilităţile de validare a diferitelor interese politice, economice şi culturale ale comunităţii maghiare. Prima reformă administrativă după preluarea puterii de către comunişti a avut loc în 1950, când sistemul administrativ bazat pe judeţe şi plăşi a fost schimbat după modelul sovietic în raioane şi regiuni. În această etapă crearea noilor structuri administrative nu a fost influenţată de problema naţională. Crearea RAM în 1952, prin prevederile noii Constituţii a RPR, a fost primul moment în care factorul etnic-naţional a jucat un rol decisiv. Decizia de înfiinţare a fost luată sub presiunea Uniunii Sovietice, fără vreo iniţiativă venită din partea populaţiei maghiare. În septembrie 1951, doi consilieri sovietici pe problemele administrative, Arhipov şi Tumanov au înaintat prim-secretarului PMR, Gheorghiu-Dej o propunere referitoare la crearea unei regiunii autonome maghiare în Ardealul de Nord. Potrivit versiunii iniţiale, teritoriul RAM nu s-ar fi limitat doar la fostele judeţe secuieşti, ci ar fi cuprins şi zonele Transilvaniei centrale, având centrul administrativ în oraşul Cluj. Articolele 19-21 din Constituţia publicată la data de 27 septembrie 1952 definesc noua unitate administrativă ca „teritoriul locuit de o populaţie compactă maghiară secuiească”, şi precizează că regiunea are o „conducere administrativă autonomă, aleasă de populaţia Regiunii autonome”. Deşi legile RPR, hotărârile şi dispoziţiile organelor centrale ale statului român rămâneau obligatorii pe teritoriul RAM, potrivit articolul 21, RAM ar fi avut dreptul la un statut elaborat de Sfatul Popular Regional şi supus spre aprobare Marii Adunări Naţionale. Cu toate că statutul a fost elaborat de un colectiv de experţi ai Consiliului Popular Regional, acesta nu a mai fost aprobat. Teritoriul regiunii era de 13 500 km² (5,7% a teritoriului României), şi cuprindea 9 raioane, formate aproape în totalitate de fostele scaune secuieşti, cu centrul administrativ la Târgu-Mureş. În 1956 populaţia regiunii era de 731 387 locuitori, din care 77,3% maghiari, 20,1% români, 1,5% rromi, 0,4% germani şi evrei. În urma modificărilor teritoriale operate în cadrul reformei administrative din decembrie 1960, ponderea populaţiei maghiare în noua structură denumită Regiunea Mureş Autonomă Maghiară a scăzut la 61%. RAM cuprindea zone predominant rurale, subdezvoltate din punct de vedere economic şi infrastructural, atât din perioada administraţiei maghiare, cât şi după 1918. Această situaţie nu s-a schimbat nici în perioada de „autonomie”: în perioada 1951-1959 RAM, deşi întrunea 4,5% din populaţia României, a primit ca investiţii numai 2,4% din fondurile bugetare centrale, ceea ce a determinat în anii 1950 migraţia populaţiei înspre regiunile mai industrializate din Transilvania de Sud (Braşov, centrele miniere din Valea Jiului şi Hunedoara). În privinţa RAM nu se poate vorbi despre o autonomie reală. Modul de administrare a RAM nu s-a distins de celelalte regiuni ale României decât prin structura sa etnică. Autonomia fictivă a regiunii era de fapt un instrument de integrare politică şi socială a minorităţii maghiare prin concentrarea instituţiilor culturale şi de învăţământ superior maghiare în interiorul regiunii. Acest lucru a însemnat în mod implicit privarea maghiarilor din alte regiuni, inclusiv din zona Clujului, de exercitarea drepturilor lingvistice şi educaţionale revendicate, inclusiv a celor existente anterior. RAM a fost desfiinţată în 1968, printr-o nouă împărţire administrativ teritorială, ce a creat aici trei judeţe succesoare, Mureş, Covasna şi Harghita. Deşi RAM nu a fost creată la solicitarea populaţiei maghiare (au existat opinii în cadrul comunităţii maghiare că ea ar fi fost un mijloc de divizare a populaţiei maghiare), şi nu poate fi considerată un succes nici din punctul de vedere al autonomiei, nici al performanţei economice sau culturale, acest capitol al comunismului din România este apreciat în mod diferit de către români şi maghiari. În timp ce românii consideră că înfiinţarea RAM a fost un abuz al comuniştilor, maghiarii cred acelaşi lucru despre actul de desfiinţare. În cadrul reformei administrative din 1968 problema naţională şi viitorul Secuimii apărea sub două aspecte, una administrativă şi una economică. Pentru un scurt timp s-a conturat posibilitatea ca prin crearea unui singur judeţ mare pentru Secuime, populaţia din regiunea secuiească să-şi recapete unitatea administrativă. Ideea propusă de Fazekas János, sprijinită într-o primă fază şi de Ceauşescu, a divizat însă nu numai conducerea de partid, ci şi o parte a maghiarilor din zonele respective, unii militând pentru unitatea administrativă a Secuimii, alţii cerând alipirea raioanelor Sfântu-Gheorghe şi Târgu-Secuiesc la judeţul Braşov. În ultima instanţă a fost luată o decizie de compromis, prin crearea unei unităţi administrative de sine stătătoare, judeţul Covasna. Forme de rezistenţă ale minorităţii maghiare Puţinele forme de rezistenţă anticomunistă ale membrilor minorităţii maghiare care pot fi atestate documentar au fost formele de rezistenţă tacită în mediul rural şi rezistenţa împotriva colectivizării, solidarizarea cu ideile revoluţiei ungare din 1956 şi formele de disidenţă intelectuală. Forme de rezistenţă în mediul rural. Asemănător zonelor rurale din întreaga ţară, şi populaţia rurală maghiară s-a împotrivit presiunilor comuniste, recurgând la formele de rezistenţă tacită răspândite pe întreg teritoriul ţării: sustragerea de sub colectare, amânarea predării animalelor în colectiv etc. Populaţia rurală maghiară, ca şi marea majoritate a populaţiei rurale din România, s-a opus colectivizării. Metodele prin care populaţia maghiară de la ţară încerca să-şi apere pământul au variat de la rezistenţa tacită la revolte care cuprindeau regiuni întregi. În 1950-1951, în regiunile cu populaţie mixtă din jurul oraşului Tg. Mureş, ţărănimea română şi maghiară a luptat laolaltă în cadrul unei revolte organizate împotriva colectivizării . Solidarizarea cu revoluţia maghiară şi represaliile care au urmat. Revoluţia din Ungaria din toamna anului 1956 a avut un impact puternic asupra populaţiei maghiare din România. La manifestări au participat mai ales tineri intelectuali, preoţi catolici şi protestanţi, studenţi, elevi şi profesori din învăţământul secundar şi universitar. După primele manifestări publice de solidaritate de la Timişoara, la care au participat atât studenţi români, cât şi maghiari, Securitatea şi aparatul de partid a reuşit să pună în aplicare o diversiune, bazată pe zvonuri nefondate despre caracterul revizionist al revendicărilor revoluţiei din Ungaria. Această interpretare a fost influenţată decisiv de relatările lui Valter Roman şi Aurel Mălnăşan, furnizate din Budapesta, care au convins conducerea PMR că orice semn de solidaritate de partea maghiarilor din Transilvania trădează neloialitate faţă de statul comunist român . Dincolo de formele de manifestare a solidarităţii cu ideile revoluţiei din 1956, evenimentele de la Budapesta au dat un nou impuls reactivizării sau creării unor organizaţii care îşi propuneau răsturnarea regimului comunist. Cele mai cunoscute cazuri de acest fel din Transilvania au fost reţeaua interetnică condusă de preotul romano-catolic bănăţean, Szoboszlay Aladár, care milita pentru crearea unei confederaţii româno-maghiară-austriacă după modelul Monarhiei Hasburgice; grupul condus de funcţionarul Ioan Faliboga din Târgu-Mureş; grupurile conduse de preotul reformat Sass Kálmán şi juristul Dobai István, sau organizaţiile de tineret EMISZ (Federaţia Tineretului Maghiar din Ardeal), SZIT (Societatea Tinerilor Secui), SZVISZ (Asociaţia Tinerilor care Doresc Libertatea). Toate aceste încercări au fost descoperite de Securitate, iar participanţii au fost supuşi unor represalii extrem de dure. În intervalul ianuarie 1957-iulie 1959 nu mai puţin de 9978 persoane au fost condamnate , dintre care cel puţin 43 la pedeapsa capitală . Documente ale arhivei Securităţii arată că minoritatea maghiară a fost suprareprezentată atât în rândul arestaţilor (aproximativ 4000 de persoane), cât şi între cei executaţi (13). În procesele inculpaţilor maghiari, sentinţele cele mai severe au fost date de Tribunalul Militar Cluj, prezidat – în mod paradoxal – de maiorul de etnie maghiară Macskási Pál. În perioada 1957-1959 peste 30 de studenţi şi profesori de la Universitatea „Bolyai” au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare sau muncă silnică. La sfârşitul anului academic 1957-1958, în centrele universitare din Transilvania mai multe sute de studenţii maghiari au fost exmatriculaţi. Pe termen lung, principalul efect al revoluţiei din Ungaria, precum şi al mişcărilor din Transilvania a fost întărirea neîncrederii conducerii de partid şi de stat faţă de minoritatea maghiară. Acest fenomen s-a manifestat prin urmărirea sistematică a intelectualilor maghiari şi începerea unei ample campanii de purificare etnică a aparatului Securităţii, Miliţiei şi Armatei. Forme de disidenţă intelectuală. Activitatea de disidenţă în rândul minorităţii maghiare a prins contur spre sfârşitul anilor 1970, în urma accelerării procesului de omogenizare. Problemele abordate de disidenţi erau de natură specific minoritară, dar au inclus referiri şi la unele chestiuni legate de drepturile omului. Posibilităţile legate de acest tip de discurs au fost conştientizate cu ocazia Conferinţei de la Helsinki din 1975. În evoluţia formelor de disidenţă se disting două faze succesive. În anii 1970 „disidenţa” apărea sub forma unor memorii adresate conducerii superioare de partid sau unor foruri internaţionale, protagoniştii fiind actuali sau foşti activişti de partid care aspirau doar la reformarea sistemului. A doua fază, cea a anilor 1980, este marcată de apariţia unei generaţii care refuza integrarea în sistemul politic existent, exprimându-şi dezacordul prin realizarea unor publicaţii samizdat şi formarea unor cercuri intelectuale de discuţii. În ceea ce priveşte disidenţa „memorandistă”, se cuvin amintite memoriul lui Takács Lajos şi cele ale lui Király Károly. În memoriul prezentat în cadrul Conferinţei Naţionale a PCR din ianuarie 1978, Takács a acuzat, printre altele, desfiinţarea treptată a învăţământului în limba maghiară în perioada 1960-1970, şi a formulat o serie de revendicări: transformarea Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (COMNM) într-o organizaţie minoritară funcţională, elaborarea unui nou Statut al Minorităţilor, folosirea limbii maghiare în administraţie, revendicări concrete privind restructurarea învăţământului universitar . Király Károly la rândul lui a adresat, începând din 1977, o serie de scrisori conducerii superioare de partid în care îşi prezenta sugestiile privind reformarea COMNM, sesiza unele probleme legate de educaţia în limba maghiară sau privind utilizarea limbii maghiare în administraţie şi denunţa abuzurile organelor de Securitate faţă de unele persoane de naţionalitate maghiară . Tot în acest context trebuie amintit şi memoriul colectiv, oficial, adresat conducerii statului de către 32 de personalităţi ale culturii maghiare care protestau faţă de apariţia şi campania de promovare a eseului lui Ion Lăcrănjan, Cuvânt despre Transilvania, considerat o ofensă directă adusă minorităţii maghiare . Memoriul intitulat „Raport din Transilvania” a fost întocmit de Tóth Sándor, profesor de filosofie de la Uiversitatea Babeş-Bolyai (sub pseudonimul Lázár György) împreună cu filosoful maghiar Tordai Zádor. Raportul apare în aprilie 1977 într-o revistă literară de limba maghiară editată la Paris, după care este preluat de revista Le Monde, şi de Minority Rights Group . „Scrisoarea celor 62 intelectuali maghiari către intelectualii români” din mai 1978 enumera problemele concrete ale minorităţilor, denunţa propaganda naţionalistă antimaghiară din mass-media româneşti, cerând intelectualilor români să protesteze împotriva acestor practici . O formă mai autentică de disidenţă o constituie publicaţia samizdat intitulată Ellenpontok (Contrapuncte), editată de un grup de tineri intelectuali din Oradea şi Cluj. În perioada decembrie 1981-decembrie 1982 au apărut nouă numere conţinând articole despre revendicările minorităţilor, relatări despre situaţia Bisericii maghiare, scrieri ale unor disidenţi români etc. Obiectivul grupului era atragerea atenţiei forurilor internaţionale asupra situaţiei minorităţii maghiare din Ardeal şi, totodată, contracararea sentimentului de izolare al intelectualilor minoritari. În 1982, redacţia Ellenpontok a transmis Conferinţei de la Madrid un memorandum şi un program de măsuri în care cereau înfiinţarea unei instituţii de promovare a drepturilor minoritare, autonomie culturală, încetarea politicii de omogenizare forţată, crearea unei comisii internaţionale pentru investigarea şi rezolvarea situaţiei minorităţii maghiare . În noiembrie 1982 redactorii sunt arestaţi şi expulzaţi din ţară. Intensa mediatizare a cazului a reuşit atragerea atenţiei internaţionale şi a avut ca efect intensificarea monitorizării situaţiei din România. În 1988, la iniţiativa profesorului Balázs Sándor apare la Cluj un nou samizdat, Kiáltó Szó (Cuvânt strigător), sub egida căruia apar două numere până în decembrie 1989. Editorialul din primul număr defineşte ca obiectiv sensibilizarea maghiarilor din Transilvania, exprimându-şi totodată convingerea că numai acţiunea comună a popoarelor conlocuitoare poate să schimbe situaţia actuală . Grupurile de discuţii reprezintă o latură distinctă a mişcării disidente. Există date despre existenţa unor astfel de grupări la Târgu-Mureş, Cluj, Sfântu-Gheorghe, Miercurea Ciuc şi Timişoara. Gruparea cea mai bine organizată a fost Cercul Limes (iniţiator: Molnár Gusztáv), format din intelectuali disidenţi din Cluj, Bucureşti, Braşov, care între 1985 şi 1987 se întâlneau periodic. Spectrul temelor dezbătute la aceste întruniri includea atât discuţii teoretice despre unele concepte precum minoritate, naţionalitate, diasporă, autonomie, libertate, cât şi schiţarea alternativelor pentru societatea din România în eventualitatea schimbării regimului comunist . Gruparea a fost deconspirată în 1987, o parte dintre participanţi fiind forţaţi să părăsească România.

CITITI RAPORTUL COMPLET DE LA PRESEDENTIA ROMANIEI
http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT%20FINAL_%20CADCR.pdf